1939: Izbucnirea războiului în Europa
Războiul a izbucnit prin invadarea Poloniei la 1 septembrie 1939. Franța și Anglia și-au onorat obligațiile ce le aveau față de aliatul polonez, declarând război Germaniei două zile mai târziu (3 septembrie). Și Australia și Noua Zeelandă au declarat război în aceeași zi, dar datorită diferențelor de fus orar, ele au fost primele care au intrat în război, nu britanicii. Canada a urmat o săptămână mai târziu (pe 10 septembrie). Polonia, care reușise doar o mobilizare parțială, având militarii echipați cu arme depășite moral, bazându-se încă pe o cavalerie numeroasă, fără să se bucure de un sprijin activ din partea englezilor și francezilor, a fost rapid înfrântă de Wehrmachtul' german, superior la toate capitolele: din punct de vedere numeric, al armamentului și tacticilor (vezi "Blitzkrieg"). Polonia a fost atacată din trei părți, din Germania și din Cehoslovacia ocupată anterior. În conformitate cu înțelegerile expansioniste secrete din Pactul Molotov-Ribbentrop, Armata Roșie sovietică a invadat Polonia dinspre răsărit la 17 septembrie, iar la 22 septembrie Polonia capitulează, teritoriul său fiind împărțit între Germania și URSS. Guvernul polonez s-a exilat în România, împreună cu tezaurul Băncii Naționale a Poloniei și un număr de unități ale armatei poloneze. Ultimele unități poloneze au încetat rezistența la 6 octombrie. În ciuda alianței care-i lega de Polonia, după declararea războiului, Anglia și Franța nu au întreprins acțiuni militare ofensive împotriva Germaniei naziste, cu excepția unui atac de mică amploare în Saar, urmat de retragere. Această situație a durat până în mai 1940, fiind cunoscută cu numele de "războiul ciudat" ("Sitzkrieg"). Forțe poloneze au continuat să lupte împotriva forțelor Axei și după ce țara lor a fost ocupată. Un exemplu în această privința a fost contribuția remarcabilă a piloților polonezi în Bătălia Angliei. Uniunea Sovietică și-a respectat angajamentele luate prin înțelegerile expansioniste secrete ale pactului Molotov-Ribbentrop și nu i-a atacat pe germani. Stalin era fericit să constate că aprecierile sale cu privire la conflictele dintre dușmanii naturali ai sovieticilor, capitaliștii, se confirmau, aceștia încăierându-se între ei. Mai mult, Uniunea Sovietică a profitat de înfrângerea Poloniei, ocupând partea răsăriteană a țării și ucigând la Katyn pe toți ofițerii polonezi căzuți prizonieri. În tot acest timp al perioadei de început al războiului, SUA nu au intervenit în conflict, opinia publică americană fiind de părere că noul conflict european este „războiul altora”. Au fost câteva ciocniri izolate în timpul „războiului ciudat”: scufundarea cuirasatului Royal Oak în rada bazei navale de la Scapa Flow și bombardamentele Luftwaffe făcute asupra bazelor navale Rosyth și Scapa Flow. Cuirasatul de buzunar Admiral Graf Spee al Kriegsmarine (Marina germană de război) a fost scufundat în apele Atlanticului de Sud după bătălia de la River Plate. Pactul Tripartit a fost semnat în 27 septembrie 1940 de Germania, Italia și Japonia, această alianță primind numele de „Puterile Axei”. Uniunea Sovietică a atacat Finlanda la 30 noiembrie 1939, începând ceea ce avea să se numească „războiul de iarnă”, încheiat în martie 1940. Deși Finlanda a fost nevoită să facă anumite concesii teritoriale, conflictul a scos în evidență slaba competență a corpului ofițeresc al Armatei Roșii, slăbită după epurările staliniste.
1940: Generalizarea războiului
Europa: Germania a invadat Danemarca și Norvegia la 9 aprilie 1940, în cadrul Operațiunii Weserübung, care avea scopul declarat să elimine amenințarea unei invazii aliate în regiune. S-au desfășurat lupte grele pe mare și pe uscat, în Norvegia. Forțele britanice, franceze și poloneze au debarcat în sprijinul norvegienilor în luptele de la Namsos, Åndalsnes și Narvik. Până la sfârșitul lunii iunie, însă, forțele aliate au fost evacuate, iar armata norvegiană a capitulat. Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg au fost invadate în 10 mai, punând capăt, astfel, "războiului ciudat", dând startul Bătăliei Franței. Aliații au sperat să poată stabiliza frontul, așa cum făcuseră și în Primul Război Mondial, dar s-au dovedit total nepregătiți să facă față tacticilor Blitzkriegului german. În prima fază a războiului, (Operațiunea Galben), Panzergruppe von Kleist , aparținând Wehrmachtului, a ocolit linia Maginot și a spart apărarea Aliaților în două, avansând rapid către Canalul Mânecii. O analiză foarte exactă a acestui moment, modul în care s-au desfasurat operatiile, mai mereu pe muchie de cuțit, și, în final, motivele care au dus la o atât de impresionantă victorie a germanilor sunt prezentate de Karl-Heinz Frieser, în lucrarea "Blitzkrieg-Legende. Der Westfeldzug 1940". Versiunea în limba română a acestei lucrări a apărut la Editura Militară sub titlul "Mitul Blitzkrieg-ului. Campania din Vest a Wehrmacht-ului. 1940". Concomitent cu acțiunea principală din zona Sedan, Belgia, Luxemburgul și Olanda au fost ocupate rapid de Grupul de Armată B, iar Corpul expediționar englez, încercuit în nord, a fost evacuat din Dunkirk, în cadrul Operațiunii Dynamo. Forțele germane au invadat Franța în cadrul Operațiunii Roșu, avansând prin spatele liniei Maginot spre coasta Atlanticului. În timp ce unitățile armatei franceze mai luptau încă, un număr de politicieni și comandanți militari de frunte au decis că era mai bine ca Franța să capituleze. Franța a semnat un armistițiu cu Germania, în 22 iunie 1940, ceea ce a condus la instalarea unui guvern marionetă la Vichy în zona neocupată a țării. În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat statele baltice și a anexat Basarabia și Bucovina de nord care aparțineau României. Pentru că nu a reușit să obțină o pace cu Anglia, Germania a început pregătirile pentru invadarea insulelor britanice, în cadrul a ceea ce avea să se numească Bătălia Angliei. Luftwaffe și Royal Air Force au luptat patru luni pentru controlul spațiului aerian britanic. La început, Luftwaffe avea ca țintă Centrul de comandă al RAF, dar a ajuns să se rezume la bombardamente sălbatice asupra Londrei. Cum Luftwaffe a eșuat în îndeplinirea scopurilor propuse, Operațiunea Seelöwe (Leul de Mare) – invazia insulelor britanice – a fost abandonată. Eforturi cel puțin la fel de mari s-au făcut pe mare, în timpul Bătăliei Atlanticului. Într-o campanie pe termen lung, submarinele germane au încercat să priveze Anglia de transporturile de mărfuri din SUA - absolut necesare apărării -, mărfuri primite prin intermediul programului Lend Lease. Submarinele germane au reușit să reducă într-o proporție îngrijorătoare capacitatea de transport a flotei britanice, dar Regatul Unit a refuzat să ceară pacea, primul-ministru britanic Winston Churchill afirmând răspicat: "Nu ne vom preda niciodată!". Președintele Roosevelt a anunțat o schimbare a poziției americane de la "neutră" la "nonbeligerantă ". Mediterana: Italia a invadat Grecia la 28 octombrie 1940, atacând din bazele din Albania. Deși depășiți numeric, grecii au respins atacul italian și au lansat un contraatac la scară mare, avansând adânc în teritoriul albanez. Până la mijlocul lunii decembrie, grecii eliberaseră un sfert din teritoriul albanez. Campania din Africa de nord a început în 1940, forțele italiene din Libia atacându-le pe cele britanice din Egipt. Se încerca, astfel, transformarea Egiptului într-o posesiune italiană, ținta principală fiind Canalul Suez, rută vitală de transport maritim. Forțele britanice, indiană și australiană au contraatacat (Operațiunea Compas), dar această ofensivă a fost oprită când cea mai mare parte a forțelor Commonwealthului au fost transferate în Grecia pentru a lupta împotriva germanilor. Unitățile germane (Afrika Korps) conduse de generalul Erwin Rommel au debarcat în Libia și au reluat atacul asupra Egiptului. Italienii au invadat și cucerit Somalia Britanică în august 1940. Pe de altă parte, declarația de război italiană a pus sub semnul întrebării supremația maritimă britanică, supremație sprijinită pe Gibraltar, Malta și Alexandria. Gibraltarul nu a fost niciodată atacat direct. În schimb, Alexandria și, în special, Malta au fost atacate în mod repetat de forțele Axei. Malta a devenit în această perioadă cel mai bombardat loc de pe Pământ. Asia: În 1940, Japonia a ocupat Indochina Franceză (Vietnamul), conform unor înțelegeri cu Guvernul de la Vichy, în ciuda opoziției Forțelor Franceze Libere, alăturându-se, astfel, agresiunii forțelor Axei, Germania și Italia. Aceste acțiuni au intensificat conflictul Japoniei cu Statele Unite și Regatul Unit, care au reacționat printr-un boicot petrolier.
1941: Războiul devine global
Articole principale: Frontul de Răsărit, Războiul în continuare, Atacul de la Pearl Harbor Europa: Vedere de ansamblu a hărții celui de-al Doilea Război Mondial în Europa: Aliații (verde), Axa (roz) și teritoriile cucerite de Axă (galben) Guvernul iugoslav a cedat presiunilor italo-germane și a semnat, la 25 martie 1941, Pactul Tripartit. Au urmat demonstrații anti-puterile Axei în țară și o lovitură de stat care a înlocuit, la 27 martie 1941, guvernul cu un altul pro-Aliați. Forțele lui Hitler au invadat Iugoslavia și Grecia la 6 aprilie 1941. Hitler a trimis armata germană să-i sprijine pe italieni în încercarea de cucerire a Greciei, scopul fiind acela de a-i împiedica pe englezi să creeze și să consolideze un front strategic sudic. Forțele aliate ale Axei au reușit să-i împingă înapoi pe greci. Trupele britanice au fost aduse din Africa de nord în Grecia pentru a face față noului atac, dar au eșuat în încercarea de a preveni cucerirea Greciei de către Axă, fiind apoi evacuate în grabă. La 20 mai 1941 a început Bătălia pentru Creta, prin desantarea (cu ajutorul planoarelor) a vânătorilor de munte și a parașutiștilor (Fallschirmjäger) germani. Au fost folosite, în această operațiune, 539 de aeronave de transport. Insula Creta era apărată de aproximativ 43.000 de greci, australieni, neozeelandezi și britanici, nu toți fiind echipați corespunzător. Germanii au atacat simultan pe trei aerodromuri. Atacul a reușit numai pe unul dintre ele, care a fost cucerit, ceea ce le-a permis germanilor să-și întărească pozițiile și să-și aprovizioneze rapid forțele. Aliații au decis, după o săptămână de lupte, că au fost aduse în insulă atât de multe trupe și provizii germane, încât apărarea insulei nu mai era cu putință, 17.000 de soldați ai Commonwealthului trebuind să fie evacuați. Pe insulă au rămas, totuși, 10.000 de luptători greci și 500 de britanici, continuând lupta împotriva ocupanților germani. Pierderile germane s-au cifrat la 6.200 de oameni (din care aproape 4.000 de morți) din cei 14.000 de soldați care au atacat Creta. Pierderile germanilor au fost așa de ridicate, încât Hitler a luat hotărârea să nu mai aprobe vreodată un desant aerian. Generalul Kurt Student avea să spună mai târziu: "Creta a fost mormântul parașutiștilor germani". Aliații au tras concluziile necesare din această invazie, și anume că orice desant aerian trebuie să fie sprijinit corespunzător de aviație. Aceste concluzii au fost folosite, mai târziu, în timpul debarcării din Normandia. În mai multe țări, s-au instaurat guverne pro-naziste, ce au colaborat cu Germania. Această strategie a fost necesară, deoarece Axa s-a pregătit pentru invazia Uniunii Sovietice. Astfel, în România, vine la putere guvernul Antonescu, Croația este constituită ca stat independent cu guvern pro-italian, iar Bulgaria, Ungaria și Finlanda intră în război de partea Germaniei și Italiei. La 22 iunie 1941, Germania nazistă a declanșat Operațiunea Barbarossa – invazia Uniunii Sovietice – cea mai mare invazie din istoria omenirii. "Marele Război pentru Apărarea Patriei" (în limba rusă: Великая Отечественная Война, Velikaia Otecestvennaia Voina) a început prin atacul-surpriză al armatelor de panzere (tancuri) germane, care au încercuit și distrus cea mai mare parte a armatelor sovietice din vest, capturând sau ucigând sute de mii de oameni. Armata Roșie a aplicat tactica pământului pârjolit în retragerea către zona de stepă a Rusiei Europene, pentru a câștiga timp și pentru a suprasolicita liniile de aprovizionare germane. Intreprinderile industriale au fost demontate și mutate în zona Munților Urali și în Siberia, în afara razei de acțiune a bombardierelor naziste. Armatele germane au început atacul pe trei direcții: spre nord, pentru capturarea orașului Leningrad, către sud, pentru cucerirea Ucrainei, a zonelor bogate în petrol din Caucaz și a orașului Stalingrad și către centru, pentru cucerirea capitalei sovietice, Moscova. Fiecare dintre orașele-țintă nu aveau doar o valoare strategică, dar și una propagandistică importantă. Armata germană nu a fost însă pregătită să ducă un război de lungă durată, fiind obligată să lupte în condițiile iernii rusești. Contraatacurile sovietice i-au zdrobit pe germani în suburbiile Moscovei, debandada trupelor germane fiind cu greu evitată. Aceasta a fost prima mare înfrângere a Wehrmachtului și unul din punctele de cotitură ale luptei Aliaților împotriva Germaniei Naziste. Războiul continuu dintre Finlanda și Uniunea Sovietică a început prin masive atacuri aeriene sovietice, la scurtă vreme după începerea Operațiunii Barbarossa, (25 iunie), și s-a încheiat cu un armistițiu în 1944. URSS au avut ca aliat în acest război pe britanici, dar nu și pe americani. Mediterana: În iunie 1941, forțele Aliaților au invadat Siria și Libanul, aflate sub mandatul guvernului colaboraționist francez de la Vichy, cucerind Damascul pe 17 iunie (Campania Siria-Liban). În același timp, armatele germano-italiene din Africa de nord conduse de Rommel au avansat cu rapiditate către est, asediind portul maritim de importanță vitală Tobruk. În ciuda rezistenței îndârjite, trupele britanico-australiene au fost respinse până la El Alamein. Asia: Războiul chino-japonez Vedere de ansamblu asupra hărții celui de-al Doilea Război Mondial în Asia și Pacific: Aliații (verde), cuceririle japoneze în galben Articol principal: Războiul chino-japonez (1937-1945) Războiul izbucnise în Asia cu mai mulți ani înainte de a începe conflictul mondial în Europa. Japonia a invadat China în 1931. Roosevelt a semnat un ordin executiv, în mai 1940, nepublicat (secret), care permitea personalului militar al SUA să demisioneze cu scopul de a participa la o misiune americană sub acoperire: Grupul Voluntarilor Americani, cunoscuți și sub numele Tigrii Zburători ai lui Chennault. În aproximativ șapte luni, Tigrii Zburători au distrus un număr estimat de 600 avioane japoneze. De asemenea, Tigrii Zburători au scufundat numeroase vase maritime japoneze și au luptat împotriva invaziei japoneze în Burma. Datorită, în parte, boicotului comercial la care participau Statele Unite și alte țări, boicot care afecta în special aprovizionarea cu țiței, dar și alte materii prime, japonezii au plănuit să atace Pearl Harbor în duminica de 7 decembrie 1941, pentru a anihila flota SUA din Pacific, lăsând mână liberă armatei nipone să cucerească zonele petroliere din Asia de sud-est. La 2 ore după atac ambasadorul japonez a înmânat SUA declarația de război, motivându-se dificultăți de translatare. În ciuda faptului că au existat numeroase semne care prevesteau atacul, bombardarea bazelor militare de la Pearl Harbor a fost o surpriză totală pentru americani. Deși atacul a provocat distrugeri importante flotei americane de cuirasate, țintele pricipale, portavioanele, au rămas neatinse. În ziua următoare, forțele nipone au atacat Hong Kongul, ceea ce a dus, în cele din urmă, la capitularea coloniei engleze, în ziua de Crăciun. De aceea, acea zi tristă a purtat printre localnici numele de 'Black Christmas – Crăciunul negru'. Japonezii au lansat numeroase atacuri împotriva avanposturilor americane și britanice din zona Pacificului. Asia: Intrarea SUA în război Articol principal: Atacul de la Pearl Harbor Pearl Harbor a fost atacat în ziua de 7 decembrie 1941 La 7 decembrie 1941, avioanele flotei de portavioane comandată de Viceamiralul Chuichi Nagumo au efectuat un raid aerian-surpriză la Pearl Harbor, Hawaii, cea mai mare bază navală americană din Pacific. Forțele japoneze au înfrânt rezistența slabă a americanilor și au devastat portul și aerodromurile. În timpul atacului au fost scufundate sau avariate 8 cuirasate, 3 crucișătoare și 3 distrugătoare și au fost avariate mai multe vase auxiliare. De asemenea, au fost distruse sau avariate 343 de avioane. Totuși, atacul surpriză nu a avut rezultate decisive, ținte importante, cum ar fi fost portavioanele (aflate în larg în acel moment), depozitele de carburanți ale bazei și șantierele navale nefiind atinse. Eșecul japonezilor în atingerea acestor ultime ținte a fost considerat de mulți istorici o eroare strategică de proporții, pe termen lung pentru Imperiul Japonez. În ziua următoare, Statele Unite au declarat război Japoniei. Concomitent cu atacul asupra bazei navale de la Pearl Harbor, a fost efectuat și un atac asupra bazei aeriene americane din Filipine. Imediat după aceste atacuri, Japonia a invadat Filipinele și coloniile britanice Hong Kong, Malaya, Borneo și Burma. Aceste ultime atacuri aveau ca scop cucerirea câmpurilor petroliere din zonă, în special cele aparținând Indiilor Olandeze. În câteva luni, toate aceste teritorii au fost cucerite de japonezi. Insula fortificată Singapore a fost cucerită în februarie 1942, primul ministru W. Churchill considerând pierderea acestei posesiuni una dintre cele mai umilitoare înfrângeri britanice din toate timpurile, armata japoneză fiind în inferioritate numerică (36000 contra 85000). După atacul japonez asupra Pearl Harbor-ului, Germania a declarat, la 11 decembrie 1941, război Statelor Unite, deși, în conformitate cu prevederile Pactului Tripartit din 1940, nu era obligată să o facă. Hitler a făcut acest pas deoarece era sigur de victorie pe frontul de est, motivând că nedeclararea războiului către SUA ar condamna Pactul Tripartit la moarte și că SUA și Germania se aflau deja într-un război nedeclarat. Cu toate aceste explicații, mișcarea diplomatică germană s-a dovedit totuși o gravă eroare, care a oferit președintelui american Franklin D. Roosevelt pretextul de care aveau nevoie SUA pentru a se alătura cu toate forțele Aliaților în războiul din Europa, fără să întâmpine vreo opoziție din partea Congresului. Cei mai mulți istorici consideră acest moment un alt punct de cotitură al războiului, în care Hitler a provocat sudarea unei alianțe a mai multor națiuni puternice: SUA, Anglia și URSS, capabile, în această formulă, să ducă împreună ofensive puternice, simultane, în vest și est.
1942: Impasul german
Soldați germani în timpul luptelor de la Stalingrad Articole principale: Bătălia de la Stalingrad, Operațiunea Torța Europa: În 1942, a fost lansată o ofensivă către Caucaz pentru ocuparea câmpurilor petroliere și pentru cucerirea orașului Stalingrad. Asediul Stalingradului s-a întins pe durata mai multor luni, cu numeroase lupte de stradă, care au provocat pierderi uriașe de vieți omenești de ambele părți. În timpul nopții, forțele sovietice erau aprovizionate de pe malul stâng al râului Volga, iar Wehrmachtul s-a împotmolit într-o luptă de uzură, mai ales după ce Armata a VI-a de tancuri a fost scoasă din dispozitivul din fața orașului și a fost trimisă să lupte în Caucaz. În noiembrie, o puternică ofensivă a încercuit armatele germane în raionul Stalingradului, armate care s-au predat în cele din urmă, în frunte cu mareșalul Friedrich Paulus. Promovarea (prin radio!) a generalului Paulus de către Hitler la gradul de feldmareșal a fost făcută în speranța că acest fapt îl va împiedica pe comandantul german să se predea. În întreaga istorie militară germană, niciun mareșal nu fusese capturat viu sau nu se predase în mâinile inamicului. Friedrich Paulus a întrerupt această tradiție și s-a predat, 2 februarie, împreună cu supraviețuitorii armatelor germane. Ca urmare a luptelor de la Stalingrad, orașul a fost complet distrus, numărul victimelor din rândurile militarilor și civililor a fost uriaș, Armata a VI-a germană a Wehrmachtului' a încetat să mai existe, alături de germani căzând în prizonierat și militarii unităților românești, italiene și ungare. Ca urmare a înfrângerii de la Stalingrad, Ministrul Propagandei Joseph Goebbels a ținut vestitul său discurs de la Palatul Sporturilor în care cerea germanilor să se mobilizeze pentru războiul total. Mediterana: Afrika Korps în timpul luptelor din 1942 Avion B-26 Marauder (escadrila a 432-a) lovit de focul antiaerienei germane deasupra Algeriei, în timpul campaniei din Africa, în 1942. Prima bătălie de la El Alamein a avut loc între 1 iulie și 27 iulie 1942. Forțele germane au avansat până la El Alamein, ultimul punct care asigura apărarea orașului Alexandria și a canalului navigabil Suez. În condițiile în care germanii își epuizaseră proviziile, forțele Commonwealthului au reușit să le oprească avansarea. A doua bătălie de la El Alamein a avut loc între 23 octombrie și 3 noiembrie 1942, după ce mareșalul Bernard Montgomery l-a înlocuit pe Claude Auchinleck de la comanda forțelor Commonwealthului, forțe rebotezate Armata a VIII-a britanică. Erwin Rommel, comandantul german al Afrika Korps, poreclit "Vulpea Deșertului", nu s-a mai aflat în fruntea trupelor sale, fiind rechemat în Europa. Deși în timpul ofensivei britanicii au pierdut mai multe tancuri decât germanii, până la urmă, Montgomery a ieșit învingător. Aliații occidentali aveau în timpul luptelor marele avantaj de a fi foarte aproape de bazele de aprovizionare. În plus, germanii au avut un sprijin sporadic din partea Luftwaffe, prinsă în luptele pentru apărarea spațiului aerian european și în susținerea efortului de război antisovietic. După înfrângerea de la El Alamein, germanii, avându-l din nou la comandă pe Rommel, au reușit o retragere strategică reușită în Tunisia. În timpul Conferinței ARCADIA din decembrie 1941 – ianuarie 1942, liderii aliaților occidentali au ajuns la concluzia că era esențial să păstreze Rusia în război. Acest punct de vedere a dus la strategia globală "Germania mai întâi". Aceasta prevedea că lupta împotriva Germaniei era prioritară, Japonia fiind lăsată pe un plan secundar. Această decizie a dus la o discuție prelungită asupra oportunității deschiderii unui al doilea front împotriva Germaniei. Șefii statelor majore americane erau în favoarea unei operațiuni amfibii peste Canalul Mânecii, care să ducă la o debarcare în Franța. Britanicii s-au opus unei asemenea operațiuni din mai multe motive: lipsa unor vase de debarcare suficiente și unele probleme logistice, cât și faptului că forțele americane nu erau suficient de numeroase și de bine pregătite pentru a face față trupelor germane experimentate. Doar în fața pericolului prăbușirii frontului sovietic, englezii ar fi fost de acord cu o debarcare în Franța. Churchill a propus o debarcare de mai mici dimensiuni în Norvegia sau în Africa Franceză de Nord. Planul pentru debarcarea în Africa a fost aprobat în iulie 1942. Operațiunea Torța a fost condusă de Dwight Eisenhower. Scopul acestei operațiuni era acela de a câștiga controlul asupra Marocului (Morocco) și Algerului, prin debarcări simultane la Casablanca, Oran și Alger, urmată, mai apoi, de o debarcare la Bône, poarta către Tunisia. Operațiunea a fost lansată la 8 noiembrie 1942. Primul val al atacatorilor a fost aproape în întregime american, deoarece s-a considerat că francezii vor reacționa mai bine în fața americanilor decât în fața britanicilor. S-a sperat că forțele locale ale regimului de la Vichy nu vor opune rezistență și se vor supune autorității Forțelor Franceze Libere ale generalului Henri Giraud. De fapt, rezistența a fost mai puternică de cât se așteptase cineva, deși a fost sporadică. Comandantul trupelor regimului de la Vichy, amiralul Darlan, a negociat încetarea ostilităților, în ciuda ordinelor guvernului său. I s-a permis amiralului să continue să exercite controlul asupra zonei, sub comanda Forțelor Franceze Libere. În urma atacului aliat, Hitler a atacat și a ocupat restul Franței. Trupele Afrika Korps comandate de Rommel nu au fost aprovizionate corespunzător, cauza principală fiind pierderile mari provocate de marina și aviația aliaților, în special a britanicilor, navelor de transport germane și italiene în Mediterana. Lipsa aprovizionării și a sprijinului aerian a distrus orice șansă a unei ofensive germane în Africa. În cele din urmă, forțele germano-italiene au fost prinse în cleștele unui atac dublu dinspre Algeria și Libia. Trupele germane în retragere au continuat să opună o rezistență îndârjită, Rommel reușind să-i învingă pe americani în Bătălia din Pasul Kasserine, înainte de a termina retragerea strategică. În mod inevitabil, avansând, atât din est, cât și din vest, aliații au înfrânt, în final, Afrika Korps pe 13 mai 1943. Aproximativ 250.000 de militari ai Axei au fost luați prizonieri. Asia: Bombardiere în picaj atacând cuirasatul japonez Mikuma în timpul Bătălia de la Midway În mai 1942, un atac naval asupra Port Moresby – Noua Guinee, a fost respins de marina aliată în Bătălia din Marea de Corali. Dacă ar fi reușit capturarea orașului Port Moresby, Australia s-ar fi aflat în zona razei de acțiune a marinei japoneze. Aceasta a fost prima acțiune încununată de succes împotriva japonezilor și prima bătălie navală dusă exclusiv de portavioane. Cele două părți au suferit pierderi mari, egale ca gravitate. O lună mai târziu, invadarea de către japonezi a insulelor Midway a fost evitată datorită succesului decriptorilor aliați, care au descifrat mesajele secrete japoneze, marina americană fiind capabilă să pregătească un răspuns pe măsura atacului nipon. Piloții americani au reușit scufundarea portavioanelor japoneze, industria japoneză dovedindu-se incapabilă să le înlocuiască rapid. Pierderea a numeroase avioane și piloți experimentați (mulți dintre ei participanți la Atacul de la Pearl Harbor) a fost un handicap pe care japonezii nu l-au mai putut recupera până la sfârșitul războiului. Americanii au pierdut un portavion și un număr mic de avioane. A fost o victorie totală pentru americani, marina japoneză fiind nevoită să treacă din acest moment în defensivă. În iulie, un atac terestru asupra orașului Port Moresby a fost dus de-a lungul accidentatului drum Kokoda. Acest atac a fost respins de milițiile australiene, având printre membrii lor numeroși tineri slab antrenați, care au trebuit să lupte cu îndârjire până la sosirea trupelor regulate australiene, reîntoarse din Africa de Nord, Grecia și Orientul Mijlociu. În mod uimitor, batalionul al 39-lea australian, depășit numeric, având în componența lui soldați neexperimentați, a învins armata japoneză formată din 5.000 de soldați. Aceasta a fost cea mai importantă victorie din istoria militară australiană. Chiar mai înainte de intrarea SUA în război, Aliații căzuseră de acord că înfrângerea Germaniei Naziste era prioritară. Totuși, forțele SUA au început să atace japonezii în teritoriile pe care le ocupaseră aceștia din urmă, începând cu insula Guadalcanal, având de înfruntat o apărare niponă foarte hotărâtă și agresivă. La 7 august 1942, Statele Unite au luat cu asalt insula. La sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie, în timp ce luptele în Guadalcanal continuau cu furie, un atac ambițios al japonezilor a avut loc în extremitatea estică a Noii Guinee, unde australienii au reușit o victorie importantă în Golful Milne, prima înfrângere gravă a niponilor. Până la sfârșitul lunii februarie 1943, Guadalcanalul a fost cucerit de americani. Un element esențial al campaniei din Asia au fost și luptele pentru insulele Aleutine. Vezi și Al Doilea Război Mondial: Insulele Aleutine.
1943: Schimbarea cursului războiului
Vase de debarcare navigând în cerc, în așteptarea ordinului de atac al capului Torokina, Bougainville, 1 noiembrie 1943 Articole principale: Bătalia de la Kursk, Campania italiană Europa: Rusia: După victoria de la Stalingrad, Armata Roșie a lansat 8 ofensive de-a lungul iernii, multe dintre ele concentrate de-a lungul bazinului râului Don, lângă Stalingrad, care au dus, inițial, la eliberarea unor teritorii sovietice. Datorită eforturilor continue, Armata Roșie a fost slăbită, iar germanii au recucerit zonele pierdute inițial. În iulie, Wehrmachtul a lansat o ofensivă, amânată până în acel moment de mai multe ori, în zona Kursk. Intențiile germanilor erau însă cunoscute de sovietici, care s-au pregătit corespunzător, astfel încât Bătălia de la Kursk s-a încheiat în nota generală a contraofensivei rusești, care i-a împins mult înapoi pe germani. Invazia din Italia: Africa de nord, cucerită de curând, a fost folosită ca trambulină pentru invadarea Siciliei începută la 10 iulie 1943. În 25 iulie, Benito Mussolini a fost demis din funcție de Regele Italiei, permițând unui nou guvern să preia puterea. După cucerirea Siciliei, Aliații au invadat Italia continentală, la 3 septembrie 1943. Italia s-a predat în 8 septembrie, dar forțele germane au continuat să lupte. Aliații au avansat către nord, dar au fost opriți, în timpul iernii, pe Linia Gustav, până când, în timpul bătăliei de la Monte Cassino, au spart frontul german, iar Roma a fost eliberată la 5 iunie 1944. La mijlocul anului 1943, înainte de capitularea Italiei, a avut loc a 5-a și ultima ofensivă germană împotriva partizanilor iugoslavi. Nava de linie Pennsylvania (BB-38) conducând convoiul format din vasele de luptă Colorado (BB-45), Louisville (CA-28), Portland (CA-33) și Columbia (CL-56) în Golful Lingayen din Filipine, ianuarie 1945. Asia: (1943–45) Forțele australiene și americane au dus o campanie prelungită pentru recucerirea insulelor Solomon, Noii Guinei și Indiilor Olandeze de Răsărit, în timpul căreia au întâlnit una dintre cele mai îndârjite rezistențe din timpul războiului. Filipinele au fost recucerite la sfârșitul anului 1944, Bătalia din Golful Leyte fiind considerată una dintre cele mai mari bătălii navale din istorie. Ultima ofensivă importantă din zona de sud-vest a Pacificului a fost campania din Borneo, care a avut ca scop izolarea rămășițelor forțelor armate japoneze din Asia de sud-est și eliberarea prizonierilor aliați de război. Submarinele și avioanele aliate au atacat, de asemenea, vasele comerciale japoneze, lipsind astfel industria japoneză de materiile prime pentru care Imperiul Nipon pornise războiul și fără de care nu putea să-l continue. Eficacitatea acestei sufocări economice a crescut în momentul în care infanteria marină a Statelor Unite a cucerit insulele din apropierea Japoniei. Armata naționalistă a Kuomintangului, de sub conducerea lui Chiang Kai-shek (Cian Ka-și) și armata comuniștilor chinezi, de sub conducerea Mao Zedong (Mao Țe-Dun), au luptat cu succes împotriva japonezilor, dar nu s-au aliat niciodată, cu adevărat, împotriva invadatorilor. Conflictul dintre naționaliști și comuniști izbucnise cu mult timp înainte de declanșarea invaziei nipone și a continuat în timpul luptelor de eliberare a țării și după înfrângerea japonezilor. Japonezii capturaseră cea mai mare parte din Burma, punând în pericol drumul Burmei folosit de Aliați pentru aprovizionarea naționaliștilor chinezi. Acest fapt i-a forțat pe Aliați să înceapă aprovizionarea pe calea aerului a forțelor lui Chiang Kai-shek, podul aerian fiind cunoscut sub numele " Cocoașa zburătoare". Americanii, chinezii și o divizie britanică au curățat nordul Burmei de japonezi, construind un nou drum terestru de aprovizionare – drumul Ledo – care să-l înlocuiască pe cel aflat încă sub amenințarea japoneză – drumul Burmei. Mai la sud, principala armată japoneză din teatrul de război sud-est asiatic luptau un război de poziții pe frontiera Burmei și Indiei împotriva Armatei a XIV-a britanice Armata a XIV-a britanică ("Armata uitată"). Britanicii au atacat, au recucerit Burma și plănuiau să continue ofensiva spre Malaya, când s-a sfârșit războiul.
1944: Începutul sfârșitului
Trupele americane debarcând pe plaja Omaha în Ziua Z, 6 iunie 1944 Articole principale: Bătălia din Normandia, Operatiunea Bagration, Operațiunea Market Garden, Bătălia pentru Bulge În "Ziua Z" (6 iunie 1944), aliații occidentali au debarcat în Normandia, aflată sub controlul germanilor, printr-un atac amfibiu purtat în zorii zilei. Primele forțe care au atacat au fost parașutiștii americani, canadieni și britanici, care au deschis „al doilea front împotriva germanilor". Aliații au suferit pierderi grele în timpul debarcării de pe plajele Normandiei. Bateriile de artilerie germane au ținut sub control plajele până în momentul în care au fost cucerite de parașutiștii lansați în spatele frontului. În continuare, infanteriștii debarcați au început avansarea în interiorul Normandiei. Luptele au fost foarte sângeroase, terenul și numeroasele garduri vii avantajând apărarea germană din zona pe care francezii o numesc bocage. Un atac încununat de succes a fost efectuat la Saint-Lô, cea mai importantă forță germană din Franța, Armata a VII-a, fiind distrusă aproape complet în punga de la Falaise. În acest timp, în timpul Operațiunii Dragon, armatele aliate staționate în Italia au invadat, 15 august, Riviera Franceză și au stabilit joncțiunea cu forțele din Normandia. Rezistența Franceză a declanșat insurecția împotriva germanilor în Paris, la 19 august. Divizia franceză de sub conducerea generalului Jacques Leclerc, a primit capitularea germanilor și a eliberat orașul (25 august 1944). La începutul anului 1944, Armata Roșie atinsese frontiera poloneză și despresuraseră Leningradul. La scurtă vreme după debarcarea din Normandia, în 9 iunie, Uniunea Sovietică a început un atac în istmul Karelia,dar Finlanda a anihilat, în bătălia de la Tali-Ihantala, invadarea Finlandei. Uniunea Sovietică având nevoie de trupe pe frontul cu germanii, a fost nevoită să accepte tratative. Următoarea ofensivă pe frontul german (operațiunea Bagration, cu circa 6.000 de tancuri), a fost lansată în 22 iunie, distrugând Grupul de Armate Centru al germanilor și luând 350.000 de prizonieri. După retragerea germanilor de pe țărmul sudic al Golful Finic, Finlanda nu a mai fost capabilă să se apere și a cerut armistițiul. Acest armistițiu prevedea noi pierderi teritoriale pentru Finlanda, judecarea liderilor politici în "procese ale responsabililor finlandezi pentru război" și internarea sau expulzarea trupelor germane din țară. (Vezi Războiul din Laponia). Judecarea responsabililor politici a fost rău primită de opinia publică finlandeză, care a perceput acțiunea ca pe o batjocorire a spiritului de justiție. Parașutiștii aliați au încercat să avanseze în Germania, declanșând Operațiunea Market Garden din septembrie, dar au fost respinși. Probleme logistice începuseră să încetinească viteza de avansare a trupelor aliate, de vreme ce capetele liniilor lor de aprovizionare se mai aflau încă pe plajele din Normandia. Victoria decisivă a Armatei I canadiană care, în Bătălia de la Scheldt, a cucerit și, mai apoi, apărat cu succes portul Antwerp - Anvers, a asigurat un flux de aprovizionare corespunzător pentru aliați la sfârșitul lunii noiembrie 1944. România a cerut armistițiul în august, urmată de Bulgaria, în septembrie. Insurecția din Varșovia a avut loc între 1 august și 2 octombrie 1944, fiind înfrântă de germani, în condițiile în care sovieticii nu au sprijinit lupta polonezilor. Germania s-a retras din Balcani și a mai reușit să se mențină prin luptă, în Ungaria, până în februarie 1945. În decembrie 1944, armata germană a reușit să organizeze ultima mare ofensivă în vest. Alegerea acestei soluții era datorată faptului că un succes în est nu ar fi avut nici o relevanță în fața masivei Armate Roșii, care avansa, implacabil, către granițele Reichului. Hitler spera ca, prin succesul acestei ofensive, să adâncească neînțelegerile neîncetate dintre aliații occidentali, obținând un armistițiu care să-i fie favorabil, permițându-i, mai apoi, să se concentreze asupra înfrângerii sovieticilor. Misiunea aceasta era total nerealistă, de vreme ce întreg planul se baza pe posibilitatea cuceririi depozitelor aliate de combustibil, care ar fi permis continuarea avansării vehiculelor germane către portul Antwerp și victoria în Bătălia de la Bulge. Germanii au reușit să aibă succese importante, la început, împotriva americanilor staționați în Ardeni. Forțele aliate, nepregătite pentru un asemenea atac neașteptat, au suferit pierderi foarte mari. În primele zile ale atacului, germanii s-au bucurat de avantajul condițiilor nefavorabile de zbor pentru aviația aliată, obligată să rămână la sol. În cele din urmă, îndreptarea vremii a permis aviației aliate să intre în luptă, să-și valorifice supremația aeriană, germanii nereușind să captureze Bastogne. Sosirea Armatei a III-a a generalului George S. Patton a pus capăt atacului germanilor, obligați să se retragă înapoi în țară. În acest timp însă, sovieticii atinseseră granițele răsăritene ale Germaniei de dinainte de război. Până în acest moment, ofensiva sovietică devenise așa de puternică, încât unii istorici susțin că debarcarea americano-britanică din Normandia a fost făcută mai degrabă pentru a împiedica formarea unui bloc sovietic până pe malul Atlanticului, decât pentru a lupta împotriva Germaniei. În total, 80% din pierderile germane au fost cauzate de luptele de pe Frontul de Răsărit, Europa fiind divizată pe o linie care trecea prin Germania și Austria. În zilele noastre, este o părere foarte răspândită că, dacă aliații occidentali nu ar fi atacat în Normandia, pe Frontul de Vest mai slab apărat, Stalin ar fi reușit să câștige controlul asupra întregii Europe. Bombardarea Dresdei de către RAF și Forțele Aeriene ale Armatei Statelor Unite (USAAF), între 13 și 15 februarie 1945, rămâne una dintre acțiunile cele mai controversate ale celui de-al Doilea Război Mondial. Mulți istorici sunt de părere că orașul Dresda nu a avut nici o importanță industrială sau strategică și distrugerea lui nu a influențat în nici un fel cursul operațiunilor militare.
1945: Sfârșitul războiului
Articole principale: Campania din Borneo (1945), Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Bombardamentele atomice de la Hiroșima și Nagasaki și Ziua victoriei împotriva Japoniei. Europa: Churchill, Roosevelt și Stalin la Ialta Winston Churchill, Iosif Vissarionovici Stalin și Franklin D. Roosevelt au negociat aranjamentele pentru Europa postbelică în timpul Conferinței de la Ialta din februarie 1945. Printre hotărârile luate au fost înființarea ONU, formarea statelor naționale în Europa Răsăriteană, organizarea de alegeri libere în Polonia (până la urmă, alegerile au fost măsluite de sovietici), repatrierea cetățenilor sovietici și atacarea Japoniei de către URSS la cel mult trei luni după înfrângerea Germaniei. Armata Roșie, (inclusiv cei 78.556 soldați ai Armatei I poloneză), au început asaltul final asupra Berlinului la 19 aprilie 1945. Armata germană terminase retragerea în orașul puternic fortificat. Capitala germană fusese supusă unor intense bombardamente aeriene în tot acest timp. Cei mai importanți lideri naziști fuseseră uciși în luptă sau căzuseră prizonieri. Hitler era încă în viață și sănătatea sa mintală părea că se deteriorează pe zi ce trecea. Ca un ultim efort de război, Führerul a cerut tuturor civililor, inclusiv copiilor, să participe la lupta de apărare a capitalei în rândurile milițiilor Volkssturm. Când această ultimă încercare a eșuat, Hitler a fost profund deziluzionat, imaginându-și că toată lumea este împotriva lui, dar că mai are încă soldați pe care poate să-i trimită în luptă. Hitler și statul său major s-au mutat în Führerbunker, un buncăr de beton de sub Cancelaria Reichului, unde, la 30 aprilie 1945, Führerul s-a sinucis împreună cu soția sa, Eva Braun. Amiralul Karl Dönitz a devenit șeful guvernului german și a trimis repede un reprezentant la Reims, în Franța, pentru a semna o capitulare necondiționată cu Aliații. Generalul Alfred Jodl a semnat capitularea necondiționată la 7 mai, ale cărei prevederi au intrat în vigoare la 8 mai. Sovieticii au avut pretenția ca actul de capitulare să fie semnat și la sediul statului major al forțelor sovietice. Acest lucru s-a întâmplat la 8 mai, încetarea focului intrând în vigoare pe frontul sovietic la 9 mai. Acesta este motivul pentru care aliații occidentali au sărbătorit Ziua victoriei în Europa în 8 mai, iar Uniunea Sovietică a sărbătorit Ziua Victoriei împotriva fascismului pe 9 mai. Asia: Japonia semnează capitularea oficială la bordul navei de luptă USS Missouri, în Golful Tokyo SUA au cucerit mai multe insule, așa cum au fost Iwo Jima și Okinawa și a făcut ca principalele insule japoneze să se afle în raza de acțiune a crucișătoarelor și portavioanelor americane. Printre multe alte zeci de orașe japoneze, Tokyo a fost bombardat cu bombe incendiare și doar în primul atac au murit până la 90.000 de oameni, în timp ce incendiile răvășeau toată capitala. Marile pierderi de vieți omenești au fost atribuite densității mari a populației în zonele industriale, precum și materialelor inflamabile din care erau ridicate, în mod obișnuit, construcțiile în acele vremuri. În plus, porturile și principalele căi fluviale erau minate din aer prin Operațiunea Foametea, care a distrus logistica acestei națiuni insulare. Mai târziu, la 6 august 1945 avionul de tip B-29 "Enola Gay", pilotat de colonelul Paul Tibbets, a lansat o bombă atomică (Little Boy) asupra orașului Hiroshima, practic ștergându-l de pe suprafața pământului. La 8 august 1945, Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei, așa cum fusese stabilit la Ialta, și a lansat o invazie la scară largă a Manciuriei ocupate de Japonia, (Operațiunea Furtuna de August). Pe 9 august, bombardierul B-29 "Bock's Car" pilotat de maiorul Charles Sweeney, a aruncat a doua bombă nucleară americană (Fat Man) asupra orașului Nagasaki. Folosirea celor două bombe atomice i-au permis Împăratului Japoniei să ocolească guvernul în funcție și să acționeze pentru încheierea războiului. Intrarea Uniunii Sovietice în război a avut, de asemenea, un rol în această hotărâre, dar în discursul său la radioul nipon, împăratul nu a menționat această invazie printre motivele care ar fi dus la capitularea Japoniei. Japonia a capitulat necondiționat la 15 august 1945, semnând actele de capitulare pe 2 septembrie 1945 (V-J day) la bordul vasului de luptă USS Missouri, în Golful Tokyo. Capitularea Japoniei în fața Statelor Unite nu a însemnat încheierea oficială a războiului și cu Uniunea Sovietică, cu care Imperiul Nipon nu a semnat nici până în ziua de azi un tratat de pace. În ultimele zile ale războiului, URSS a ocupat partea de sud a insulelor Kurile, o zonă deținută până în acel moment de japonezi și revendicate și de sovietici. S-au făcut numeroase eforturi [2] pentru semnarea unor acorduri de pace, dar, în mod oficial, starea de război dintre cele două națiuni continuă să existe.
